Herr T.

Am un pacient nebun. Da, stiu, informatia nu e breaking news, sunt medic psihiatru. Sa reformulez. Am un pacient atat de nebun, incat ii face pe toti ceilalti sa para sanatosi. Herr T. are vreo 42 de ani. A fost economist. Si gay. Ma rog, cred ca inca mai e gay. Sau, daca nu mai are nici job nici partener se cheama ca nu mai e nici una nici alta? Irelevant.
Herr T. locuieste la noi pe sectie. A venit intr-o zi insotit de o asistenta de la sectia incuiata. O tipa simpatica, 193 cm inaltime si minim 180 de kile, despre care Herr T. vorbeste si acum cu apelativul "domnul de pe sectia de jos". Ea i-a spus atunci ca va trebui sa ramana la noi. El a inteles ca va ramane definitiv. Acum refuza sa mai plece. Nu ii putem face nici un fel de investigatii, deoarece Herr T. refuza sa treaca prin cadrul usii. De 4 luni. Si nici nu are de gand sa o mai faca vreodata. Herr T. are o teorie: lumea s-a terminat. Nu mai exista nimic afara. Nici magazine, nici afaceri, nici locuinte. Nimic. Noua, celor de pe sectie, ni se permite sa existam cat timp ii oferim lui posibilitati de supravietuire. Seara nu plecam acasa. Nu mai avem case. Ne retragem doar undeva, pentru a lasa locul schimbului de noapte, si revenim dimineata pentru a-i oferi diversitate. Nu are o explicatie clara de unde ii aducem hrana, dar Herr T. este un om echilibrat si poate accepta ca nu totul pe lume are o explicatie.
De ieri avem insa o problema. Ne-a trebuit salonul in care a locuit pana acum, si a trebuit sa il mutam intr-o rezerva. Cumva, in timpul mutarii, Herr T. a primit un ordin de undeva, si acum nu mai bea nici un fel de lichid, si nici nu foloseste toaleta. Lichidele le accepta intavenos, nu pune intrebari. Toaleta a ramas insa tabu. Au schimbat asistentele astazi de minim 4 ori lenjeria. Am incercat sa il conving spre seara ca poate merge la toaleta. Nu am reusit. M-am resemnat si am plecat acasa. Nu inainte de a arunca o privire discreta pe fereastra. Mai stii...

Dorul de aici

Suna ciudat, nu? Asa as fi crezut si eu pana azi. Azi insa am simtit dorul asta de aici. Ziua a inceput stupid, ca orice zi petrecuta in Bucuresti. Cu claxoane, semafoare, caldura si praf. Cautarea unui loc de parcare in centru…Apoi totul s-a schimbat. Avand de umblat pe la diferite institutii pentru a incheia actele de plecare din tara si neavand chef de cautat de fiecare data un loc de parcare, am lasat masina undeva si am luat-o pe jos, pe stradutele orasului vechi. Si am inceput, poate pentru prima data, sa privesc orasul. Am avut impresia ca pana acum am trait intr-un oras paralel, format doar din asfalt ciobit si varfurile pantofilor mei. Am privit azi orasul cu ochii turistului ajuns pentru prima data aici, care stie ca nu va reveni si vrea sa retina tot.
Priveam oameni, cladiri… Am descoperit stradute pe care nu am mers niciodata, desi traiesc aici de mai mult de 30 de ani. In spatele bulevardelor mari si americano-europenizate mai exista stradute din Bucurestii bunicilor. O frizerie cu un afis mare « Tunsori moderne pentru femei, barbati si copii », o dugehana de reparat fermoare.
Un tanar ma priveste in ochi si imi zambeste cald, ca pentru o reintalnire. Ii zambesc trist, ca pentru un adio.
O crasma mica a scos trei mese pe un trotuar. La una din ele, un domn barbos e foare preocupat de un castron de ciorba. Ma trezesc intrebandu-ma oare ce fel de ciorba o savura el acolo de nu vede cata lumina, cata liniste e in orasul asta. O batrana la un balcon acoperit de zorele mangaie o pisica. Descopar uimita cata dantela de piatra si fier formeaza balconul. E un bloc vechi, cu iz de Paris. Langa el cineva a inaltat o cladire de geamuri si oglinzi. Zambesc amuzata la vederea imaginii distorsionate a blocului de piatra reflectata in monstrul lucios. Ca si cum batrana cladire se stramba la el ca un copil obraznic.
Si simt ca ma cuprinde un dor nebun de locurile astea, ca si cum am plecat deja, ca si cum nu le-am mai vazut de zeci de ani. Si incep sa ma intreb daca decizia asta de a pleca e a mea sau mi-a fost indusa de altii. Si din nou mi-e dor…